"...sa accepti fericirea atunci si acolo unde vine - atat pe cea marunta, cat si cea imensa...
...cand accepti fericirea care vine la tine si care apoi pleaca din nou, accepti de asemenea si gravitatea ca facand parte din viata...
...deschizand usa catre tristetea care vine la voi, in timp, va veti da seama ca este o fericire care ramane..."
(Bert Hellinger)

Cum traim doliul

Doliu

De aceasta data, scriu acest articol dintr-o perspectiva psihoterapeutica, dar mai ales personala. Ceea ce m-a indemnat sa il scriu a fost pierderea unui om foarte drag mie, bunica mea, dar si ceea ce am observat la multi dintre clientii pe care i-am vazut de-a lungul anilor: teama de a nu suferi, de a lasa emotiile precum tristetea sa existe in ei.

In articolul “Despre doliu si importanta sa” am descris etapele doliului. Daca sunteti interesati de acest aspect, va invit sa il cititi. Acum voi descrie cum se simte doliul din perspectiva emotionala, si nu neaparat partea tehnica.

As spune ca una dintre emotiile cele mai importante care apare este frica. Frica de a nu pierde persoana iubita. Ea poate sa apara cu mult inaintea momentului pierderii, daca au existat semne, cum ar fi: o boala cronica sau una cu parcurs degenerativ sau varsta inaintata. Aceasta frica se impleteste de multe ori si cu acceptarea, ceea ce poate da atat o stare de linistire, dar si de lupta interioara.

In cazul in care decesul apare spontan, frica va fi combinata si cu surpriza, negare si stari de confuzie.

Dar, oricat am incerca sa ne pregatim pentru momentul pierderii, nu vom fi niciodata pregatiti real pentru el. Am vazut multi oameni care incercau sa “fure” startul, sa se pregateasca pentru acel moment nefericit in avans. Sa isi inceapa doliul mai devreme, in ideea de a le fi mai usor in acel moment. Din pacate nu functioneaza! Undeva in sufletul nostru are sens sa simtim suferinta, tristete in acele momente. Chiar daca pare ciudat, este ceva sanatos in acea tristete pe care o simtim. In acele clipe chiar avem nevoie de suferinta si tristete pentru ca ne arata cat de mult tinem la persoana pe care am pierdut-o, cata iubire si recunostinta avem pentru ea. Teama de suferinta, de a nu sti cum anume sa traiesti tristetea, de a nu sti daca ea se va mai opri din intensitate si durata determina foarte multi oameni sa isi inabuse exprimarea si trairea acestor emotii. Pentru ca atunci cand le traim ne doare atat in suflet, cat si in corp. Ele au o intensitate atat de puternica uneori, incat e si normal sa ne sperie. Dar este sanatos sa le simtim asa, pentru ca doar traindu-le la intensitatea la care le simtim ele se vor elibera si ne vor ajuta sa acceptam aceasta pierdere importanta pentru noi.

Evident ca si cei din jur “ne ajuta” sa ne inabusim exprimarea tristetii si a suferintei. Si nu o fac din rea vointa, ci pentru ca vazand tristetea noastra isi amintesc de tristetea lor si de faptul ca si pe ei ii doare si ca nici ei nu stiu cum sa ii faca fata. Si atunci, rugamintea lor este sa ne vada pe noi bine, ca sa le fie si lor. Este ceva natural, deoarece asa suntem construiti: sa simpatizam unii cu altii la nivel emotional. Face parte din dezvoltarea noastra biologica si adaptativa (aici ma refer la neuronii oglinda). Si, chiar daca va este greu in acele momente, aveti ingaduinta cu ei, dar nu uitati ca este in regula sa nu dati curs cererii lor si ca va puteti exprima emotional asa cum simtiti nevoia.

Exprimarea emotiilor poate fi diferita, dar si comuna. Cel mai adesea apare nevoia de a plange (incercati sa plangeti cu gura intredeschisa, pentru a lasa sa iasa durerea), apoi suspinul, perturbarea somnului (insomnii), lipsa poftei de mancare, nevoia de a fi si cu alte persoane, nevoia de a vorbi despre ceea ce se intampla, de a povesti cum anume s-a intamplat evenimentul, de a explica, de a justifica propriile actiuni, de a indeplini ultimele dorinte ale persoanei pierdute, de a sta cu ea, de a iti cere scuze... Bineinteles ca fiecare dintre voi puteti completa enumerarea cu propriile reactii si nevoi. Eu le-am descris pe cele mai des intalnite si e posibil sa fi omis cateva.

Ritualurile de inmormantare, dar si cele de dupa, de parastas, contin o intelepciune ancestrala. Sunt modalitatea de a incepe sa accepti trecerea persoanei iubite de cealalta parte a existentei. Aici nu ma refer la diferitele obiceiuri locale (cu cate obiecte, haine, mobile etc. se dau), ci la ceea ce este comun: priveghiul, inmormantarea in sine si parastasele de dupa. Pentru ca acceptarea nu vine dintr-o data, ci treptat, in timp. In general dureaza 6 luni ca sa ne obisnuim si sa acceptam real, la nivel emotional, aceasta pierdere. Ceea ce va recomand eu este sa le respectati, pentru a va ajuta in acest proces al doliului, dar, subliniez din nou, nu atat ritualurile impovaratoare care depind de zona din care proveniti, ci semnificatia spirituala si terapeutica a acestor momente. Dupa aceasta perioada de 6 luni, daca simti ca iti este la fel de greu sau ca ai un anumit blocaj interior este recomandat sa apelezi la un psihoterapeut.

In priveghi iti poti reaminti, pe cat posibil, viata pe care ai avut-o alaturi de aceasta persoana, amintirile frumoase si nu numai pe care le-ati construit impreuna, ii mai poti spune ceea ce nu ai apucat si tot ceea ce simti ca are sens pentru tine.

Inmormantarea este momentul in care iti iei adio, in care ii poti transmite ultimele ganduri in mod direct. Poate va va ajuta sa spuneti cu voce tare sau cu voce interioara ceea ce simtiti in acele momente. Asa cum va vine este normal. Nu conteaza ce va spun sau ce cred ceilalti. Contati doar voi in acel moment!

Parastasele ajuta la reamintirea treptata a plecarii persoanei dragi. Este o reamintire si o punctare delicata a acestei treceri. Ne dau si o structura a doliului in sine. Fiecare puteti sa faceti in modul vostru aceste parastase. Fie ca mergeti la biserica, fie ca mergeti la mormant, ca le faceti acasa, ca respectati tot ceea ce spune comunitatea din care faceti parte sau nu, alegeti ceea ce vi se potriveste si este in regula pentru voi.

La nivel emotional, pe toata perioada doliului vor mai aparea tristetea, parerea de rau, plansul, nevoia de izolare, nevoia de a vorbi, constientizarea a ceea ce nu veti mai putea face impreuna... si multe altele.

Este in regula!

Este normal!

Lasati-va sa fiti asa cum simtiti in acele momente. Cereti ajutor daca nu veti putea face fata. Cei mai la indemana sunt familia si prietenii apropiati. Cu siguranta va vor ajuta si va vor fi alaturi, chiar daca sufera si ei. Nu le cereti sa va ia durerea, ci sa o impartasiti si sa o exprimati.

Odata cu trecerea timpului si cu trairea doliului la intensitatea pe care o simtiti, va fi resimtit mai putin. Nu va disparea de tot. Si nici nu e normal sa nu ne mai para rau ca acea persoana iubita nu mai face parte din viata noastra, chiar daca au trecut si 20 de ani. Parerea de rau, uneori dorul vor ramane. Dar fac parte din noi, din existenta noastra. Si arata contributia pozitiva pe care aceste persoane atat de importante au avut-o in cladirea noastra ca oameni. Ne arata cat de mult am invatat de la ei, cat de pretioase au fost darurile lor si faptul ca ii respectam si ca le multumim ca au existat in viata noastra.


 

Pentru programari puteti suna la numarul de telefon: 0728.47.15.06.

webdesign by publiciton.ro